Lumea asta vastă, toată, nu-i decât o-alegorie,
Mulți ar vrea să afle asta, însă cine-ar vrea s-o știe?
De pretinzi că universul e-un butoi de danaide,
Află că în el noi suntem, doar o ceată de silfide.

Dacă știi cum să-asculți, viața-i ca o liturghie,
Tu anafură când guști, moartea vine să te-nvie,
Plictisit de-anoste versuri, de le uiți, eu te conjur,
Să nu crezi că-aceste vorbe, nu-s decât un calambur.

Ai să vezi pe unii avuți, că dreptatea-mpart vicleni,
Tu să știi că aceștia sunt doar o gloată de sileni,
Iar a lor minciună fină, sufletul de ți-ar cuprinde,
Poți să fii ca și o mamă, că aceia tot te-ar vinde.

Tu, femeia să n-o crezi, de-i frumoasă, a ta muză,
Sufletu-i mâncat de patimi, e un șarpe, o Meduză,
Iar iubirea pentru ea, nu-i al tainei criptic început,
Nu-i decât o vorbă goală ce se umple-n așternut.

Iar ca Sisif, suferința de-ai urca în vârf de munte,
Toată lumea de-ar privi-o, nimeni n-o să te ajute,
Ticăloși ce divini se cred în al sfârșitului eon,
Toți având la gât o cruce, suflet însă de demon.

Lumea asta toată, vastă, nu-i decât o nebunie,
Mulți ar vrea să afle asta, însă cine-ar vrea s-o știe?
De-ai vorbi precum Cassandra despre calul cel troian,
Lumea întreaga te-ar crede irosind cuvinte-n van.