Luminez marea cea neagră
iarba o trag bine peste pământ
din umeri vin copacii
jos susură izvoarele
patul meu în grădină
înfrunzit cu frunze

îmi iau capul în mână
spicele intră în carne unde
miroase pâinea cu lacrimi

când liniștea agonizează pe miriște
apa nu se întoarce
prin crăpătura zilei
dar văd timpul de trei ori
oglinda înnebunește și crapă

sub podea
aleargă un vânt fără coamă
întregul întră în panică
se multiplică

iarba o trag peste pământ
din umeri vin copaci
jos susură izvoarele
patul meu în grădină
a înfrunzit cu frunze

luminez marea cu lămpașul
cât văd cu ochii
un scaun, un om, un balon