m-am săturat cumva să mă tot satur
de viață de prieteni de amintiri puse la rece
de oameni care alergă din stânga în dreapta s-ajungă undeva
când nimeni nu ajunge nicăieri
de mine m-am săturat că nu sunt un bărbat
și nu pot să-mi încord mușchii la maxim
și s-arăt cine sunt eu sau cine mă cred pe cuvânt
m-am săturat de zâmbete simpatice dar false
de praful care ne intră în plămâni și de minciuni
oameni care arată cu degetul doar ca să nu se arate pe ei înșiși

îmi stau toate ca o cruce pe spate
pe care trebuie să o port pentru că văd aud și simt
toate iubirile false sentimente rostite dar nicicând simțite
munții care nu mai sunt munți
verile care au uitat să mai fie veri
de oameni care îmi sunt dragi și care-mi împlântă cuțite
cazane de foc pretutindeni fierb
mirosul de ars îmi intră în nări
m-arunc undeva necunoscut să scap
și să nu mor de bolile vieții
să scap printre degete încă o dorință nescrisă
despre ce poate fi omul
și nu este

mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc fără să trăiesc
să iubesc și să cred fără să cred
unde au rămas toate uitate
unde sunt pomii care altădată înfloreau
doar ca sufletele să fie ca primăvara
mereu vii și frumoase

și unde e teama mea de moarte
omenească
pe care o aveam mult timp când eram prea fericită