M-am săturat să stau aici,
Pe cerul rece, îmbălsămat,
Și să privesc la voi de sus,
Fără dorinți și înghețat,
Văd tot și n-am nimic de spus.

Văd viața voastră fremătând
De sentimente, de nevoi,
Mai și iubiți din când în când,
Dar nu vă-ntoarceți înapoi,
Pe alții de-i vedeți că plâng.

Văd mâna mamei tremurând,
În portofel când răscolește,
Și cu-n suspin, măruntul scoate,
Să cumpere ce trebuiește
Copilului, dar mult nu poate.

Sudoarea rece eu o simt,
Când tata e chemat de sus,
De șeful lui cel supărat,
Și-i spune că pe listă-i pus,
Că au decis și-afară-i dat.

Simt ochii arși de lacrimi
Și tremurul părinților de frică,
Când, sughițând fata le spune,
Că o ființă-n pântec, acum mică,
Îi crește dar nu are nume.

Și văd copilul meu murdar,
Doar ploaia îi mai spală fața,
De este cald sau e zăpadă,
De seară e sau dimineață,
El stă cerșind, plângând în stradă.

Pe-o bancă-n gară stă bunicul,
Surâde și repetă ,,vin acum,,
O știe-acolo sus, îngrijorată,
,,De casa noastră a vântut-o, îți spun,
Fii liniștită, o iert pe-a noastră fată,,

Mă simt pustiu în nemurirea mea,
Eu i-am creat și-apoi i-am părăsit,
ÃŽn Mine nu mai cred, mi-e greu,
Și de păcatul lor sunt copleșit,
Nu merit să mă cheme ,,Dumnezeu,,.