ÃŽn privirea ta ninsorile au stat,
Determinând monotonia albă să respire
Prin singurul punct negru, subsemnat
Sufletului meu, atins de risipire.
Știu!
Știu cât mă iubești dar... oglinda ta
Arată cu peste un deceniu mai devreme
Decât chipul meu, iar primăverile nu pot întârzia
Marea metamorfoză a banalelor semne.

Părăsește-mă trup pârguit,
Trebuie să mă opresc unde-mi stă mai bine,
Părăsește-mă cu dezinvoltură, zâmbind;
Ești ultima primăvară respirată de mine.