Eu sunt poetul inimilor frânte,
În inimă rămân și nu în minte,
Ies noaptea prefăcut în rază
Și liniștea mă-nduioșează.

Ascult în șoaptă mii de stele
Și mă desfăț pe cer cu ele.
Dar câte una mai vădană,
Îmi varsă razele-n coroană.

Pe versul meu tăcut, duios,
ÃŽmi face curte-ncet, sfios,
Cu raza sa cam indecentă,
De mine-un pic cam dependentă.

Mă cam orbește-a ei lumină
De stea deșteaptă, gospodină.
Dar eu îi spun să stea cuminte,
Să facă noaptea un duș fierbinte.

Eu sunt aici să simt fiorul,
Să ard durerea, s-alin dorul
Și tânguitul stins de fată,
Ce mângâierea mea așteaptă.

Și pot intra în orice vis,
Nimic nu-mi poate sta închis,
Și pot cu versul să dau leac,
De-o fi bogat, de-o fi sărac.

Câte o fată de-i prea tristă,
Îi pun pe inimă-o batistă,
Udată-n lacrime de lună
Și în durerea ei străbună.

Și o așez cu capu-n poală,
O legăn să o scap de boală,
Îi curăț rana ei de sânge,
Durerea pe acolo-i curge.

Apoi să o sărut pe gură,
Să scape de păcat și ură,
Ca platoșă îi pun un vers
Ce va rămâne-n veci neșters.

Eu sunt iubire, sunt descântec,
Eu intru-n vis și nu în pântec,
Eu sunt poetul inimilor frânte,
În inimă rămân printre cuvinte.