(Poezii scrise pentru Concursul de la Mizil, ediția a șaptea / 2013-2014)

1.Celui așteptat…

De-atâta timp te-aștept să vii..
Să strălucești ca prima stea
Să știu că tu ești dintre mii
Acela...cu acel ceva..

De-atâtea ori te-am revăzut
În nopțile târzii cu ploi
Și-atâtea file am umplut
Cu rânduri despre noi

Și-atâtea taine am să-ți spun
Din ani de așteptare
Cum teiu-și strânge-al său parfum
Și-l dă apoi în floare

Știu c-o să vrei să îmi asculți
Și gânduri...și poeme..
Și câteodat’ o să m-ajuți
Să fac ordine-n ele

Te văd și blând, te văd și drept,
Și serios, și numai zâmbet
Te văd sensibil, înțelept
Dar și voios, cu cântec

Îți simt deja iubirea ta
Păstrată pentru mine
Și-aș vrea să-mi auzi inima
Cum bate pentru tine

Ce de-a cuvinte-mi dau îndemn
Să-ți cânt ceva doar ție..
Și-aștept – ce sentiment etern –
Acea zi ca să vie...

Dar pân-atunci, așa cum știi,
Tot timpul, lângă noi
E-Acela, ce din veșnicii,
Ne știe pe-amândoi

Și zi și noapte îmi șoptește
Cuvinte de iubire
Prin toate, El mă pregătește
Să fiu a ta soție

Și-oricât de mult mi-ar fi de dor
Să fiu cu tine-acum..
Ale Lui brațe mă-nconjor
Și-n pace-mi văd de drum

Te-aștept...și pân-atunci mă rog
Ca El să te păzească,
Să te formeze-n al Său mod
Și să te pregătească...

***

De-atâta timp te-aștept să vii..
Și-au curs...atâtea ape...
Dar știu: cu fiecare zi
Tu ești...tot mai aproape!



2.Note din Jurnalul Speranței

O nouă zi-și deschide, pleoapa grea și ninsă
Și-al meu Jurnal aude, un glas de inimă aprinsă

Atâtea întrebări ridică, păsările gânduri..
Și-n vântul influenței, rămân totuși pe rânduri

Amprentele, cuvinte alese cu migală,
Se lasă-n foaia albă, sub forme mici de cioară

Și-ncep să cadă picuri din țurțurii ce mor
Șoptind durerea apei sărate de-al meu dor:

Doresc o primăvară, cu zile însorite
Să simt acea căldură, de vise-mpărtășite

Am obosit de frigul adus de-un râs vulgar
Ce-ascunde și-n catrene, doar un gând murdar

În iarna ignoranței, și-a iubirii de pe buze
Aștept înmugurirea, s-aprindă alte „muze”

Caut din nou poeții, sub pietre fără simț,
Ce-au insuflat putere, în ai mei părinți

Alerg în vale-adâncă, printre spinii vorbitori
Ce-au înnecat pe nesimțite adevăr, iubiri și flori...

Dar am încă speranța că soarele-și deschide
Din nou un drum în noaptea ce țara ne-o cuprinde

Și din sămânța mică de Adevăr și Viață
Un falnic pom va crește, într-altă...Dimineață



3.Ușile singurătății

Să sufăr prins în plasa unui gând stingher,
Sub umbra și povara amintirilor trecute,
Ascuns printre ruine de pietre-ntr-un ungher
Al vieții mele pline de vise năruite

Sau să alerg prin iarba ce scald-al meu picior,
Să strâng în al meu suflet tot soarele amiezii,
Și-n goana printre fluturi să simt acel fior
De bucurii ce saltă-n același ritm și iezii

Să plâng pe umeri nevăzuți în nopți adânci și triste,
Să-mi vărs paharul cu iluzii pe pagini de jurnal,
Să nu-nțeleg de ce tot dor răni vechi deja închise
Și să renunț să mai înnot, purtat din val în val

Sau în răcoarea dimineții să mă deschid cu floarea,
Să las să mă atingă vântul și-a frunzelor șoptire,
Să-i văd și să-i ascult pe cei zdrobiți ce-și caută calea
Și să-i ajut să creadă iar, în bine și-n iubire.

Spre umbre și-ntuneric sau înspre lumină
Sunt două uși deschise de fiecare-n parte..
Pe care intrăm astăzi? Da-n ziua ce-o să vină?
Alegerea e cheia, și-n singurătate..



4. Mama, Tata și Timpul

Privind palmele mele,
le văd pe ale Mamei,
zâmbetul ei, lumina multor clipe
în care m-am simțit iubită
chiar dacă nu mi-a spus-o niciodată
în cuvinte..

Atâtea sfaturi și-nțelesuri
printre fire împletite,
și griji și zecile de flori
ce-au strâns suspine ne-auzite..

Pachetele grele,
plăcintele aburinde,
scrisorile-i lungi -
scrise cu mâini obosite
dar neobosite -

Bucuria ei
mai sinceră decât a tuturor laolaltă,
atunci când îi dădeam o veste caldă...
Și lacrimile ei – multe,
din acele zile crunte..

(Atâtea ploi au îndoit cireși și-au scuturat petale..)

Ce mai vedeam în ale mele palme astăzi
dacă nu ar fi fost ale sale?

Și Tata...
când reușeam să îl conving
la pescuit să meargă-n ciuda norilor,
și când cerul, dându-i dreptate,
tuna și fulgera apoi
nimeni nu-mi putea fura
dragostea-i nerostită, nemeritată,
de sub haina lui caldă în frig..
nici mie,
nici sorei mele
de-o vârstă cu mine..

Când s-au dus acele zile?
Și de ce într-o singură parte?

Unde-s nopțile în care mă veghea
pân-adormeam
gemând de vreo durere?
Cum aș putea uita lumin-acelor ochi?
Sclipirea-i tristă ruptă ca din stele
și razele-i de dimineață?
(Nicicând n-a înțeles rostul perdelei!)

De unde-aș fi împrumutat răbdarea?
Dar zâmbetul, numerele, calea?

Doamne,
când a venit iarna peste-amândoi?
căci ieri era încă doar vară...

Atâtea alte amintiri răsar
la umbra sălciilor plângătoare
și câte lacrimi de recunoștință cad,
printre suspine și izvoare..

Recunoștință..
pe care n-am știut
să le-o ofer destul...
la timp...

Mai este încă timp..
dar oare-mi va ajunge?

- Auzi și tu nisipul cum se scurge?