cerul din pânză freatică își așază pahare de nori cu picior. ne așteaptă. apoi toarnă.
solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în șoaptă. gesticulăm pe mutește. nicio chicoteală nimic. noi tot mai atenți, cu urechi de iepuri speriați de propriile solitudini. parcă suntem roz parcă suntem albi parcă suntem cenușii, umbre numai coji pe trunchiurile copacilor, dar nu scoatem niciun sunet. nici acolo, nici aici. se aud bulbucii de apă, discută aprins ca niște școlari despre jocurile pe computer. se rotesc între ei, aruncă gențile pe jos, luptă cu degetele, cu planșele, cu imaginile, cu exclamațiile, cu vitejiile, dând din coate, se încontrează, se iau în piept. câte-un butuc uscat plutește înspre ei, îi desparte, ei mimează rușinea, plecând(u-se), se împrăștie, ca la primul colț să se învolbureze din nou.
la vale,
mai încolo e un izvor. tot noi suntem. mai adunați, mai cinstiți, într-o înfrățeală celebră de solitudini. mulți se opresc, își apleacă trupul, rotunjesc buzele după pielea noastră lichidă și ne sorb într-atâta solitudine încât se șterg la gură mulțumiți, rămânând o vreme să contemple undeva în adâncul privirii noastre. nici nu ne facem simțiți. suntem prea fluizi. trupurile ne alunecă perfect în trupurile lor, ca și când pentru asta am fi fost făcuți. altfel de oameni. mai revigorați, mai liberi, mai împăcați își umplu peturile și pleacă. fără să știe că ne duc cu ei. în viața lor.
la vale,
de aici din albastru, de la masa cea cu nori într-un picior, mă uit la voi cum beți apa asta curată și zic: ce bine o fi pe lumea cealaltă!

(10 iulie 2014)