Frunze arămii zburdă-n văzduh
Ea toamna se alintă
Mai caută măcar un duh
Pe care ea ursita să-l trimită.
Se regăsesc orbitele în falii
Amurgul toamnei pare răvășit
Din depărtare se simt represalii
Vestind aerul rece al iernii contopit.
Senzațiile sunt anevoioase
Ea toamna te inundă inocent
Tot sper ca timpul lesne să mă lase
Să retrăiesc destinul imanent.
Trăiesc ea toamna doar prin pori
N-a mai rămas din trup de peste vară
Decât senzația de arșiță-n ninsori
Și de ademenire pentru a nu știu câta oară.
Mă las dar în chemarea toamnei
O chem alene către mine
De aÈ™ putea, aÈ™ da eu Doamnei
Un ultim și fierbinte suflu, dar nu ține.