creștem fără rost în păduri răspândite
pe colinele din spatele ultimei uimiri
chiar și ochii împăinjeniți de ceață
clipeau stropi de rouă virginali, acuți
nopțile se-mpuținau cu trecerea zilei
se destrămau trupurile noastre reci
se-nghesuiau pietrele pe mormintele
calde încă, viermii se trezeau la pândă
florile se vestejeau înainte de vânt
în zilele noastre negre, obișnuite/
nu ne mai puteam trezi, era ceață
înmugureau arbuști contorsionați
din carnea cernută de pământ,
se facea iar ziuă/
sunt numai nopți albe,
iubito