Privesc spre unda de maidan
Pierdut departe în trecut
Parcă era acum mai an
Când timpul meu a început.
Mă uit la stropii cei de soare
Pe care bolta cerului îi soarbe
Nimic nu mai aduce oare
Din cele clipe ce le-am presărat sub pleoape.
Era copilăria cea amalgamată
Cu bune și cu cele mai lumești
Nimic din viața cea de altădată
La cel târziu timp tu nu retrăiești.
Adolescența se confundă-n sine
Cu grijile de ce vei fi adult
De va fi sângele albastru-n vine
Sau de va fi el sânge și nimic mai mult.
Și când credeai că ești matur deplin
Copiii chiar spunându-ți tată
Ai tot crezut că tot paharu-i plin
Dar ea dezamăgirea a venit deodată.
Nimic nu e universal-peren
Ca el cel timp cu a sa clepsidră
Mă simt ca și cum aș veni etern
La căpătâiul crucii bunilor cu trudă.
Curg clipele inteligent
Lăsând amarul vieții deoparte
Mă simt cuprins de cel torent
Al amăgirii de a fi departe
De tot ce este mult prea omenesc
Căci omenească-mi este soarta
Aș vrea măcar să mai trăiesc
O dată, doar o dată și-apoi gata...
De-a fi universal uman
Și-al cerului puțin măcar să fiu
Pentru ea clipa ce va fi în van
Un ea și-un el de-a pururea-n pustiu.