mai poate oare tortura pe roată
să frăgezească zilei armura de carne
când în altar candelă aprinde trecutul pare mai luminos
ochiul oblonul beznei cade ghilotină
pleoapa este hotarul dintre miracol și ceea ce poți accepta
fără să-ți duci la ospiciu clipa efemeră
în beregată au îngropat albatroșii furtuna
laolaltă cu epava tinereții
de-atunci vorbești onomatopeic purtătorilor
de chipuri străine
inima-i o floare carnivoră pasărea ce poartă roșul zborului
oricum e prea incandescent să nu-și mistuie rapid
cuiburile eterul pulsul inefabil
dacă viața explodează în palme cum voi topi în nervuri
sunetul novelor cheia sol
nu mai descuie octava perfectă
urechea își ofilește verdele usucă pădurea impulsul sinucigaș
umanizează albește nodurile năvodului
trăiesc în exil în propria vertebră

pătratul
cum de învârte polii ca pe zaruri în elipsă de universuri
întreb pe cel ce pare că știe totul deși nimeni nu-i bate-n ferestre
doar ecoul abisului
frisonant de umbre albastre
uvertura uitării sirenele și fascinația
vor găsi culoarea asortată
recluziunea fiecăruia trebuie personalizată
nu-i motiv de îngrijorare

epiderma candidă
(a mea a ta a tuturora – cum de-am uitat atât de profund
non-culoarea arhetipală)
mult prea candidă pentru a face striptis în
vitrina canibală a vremii
ar trebui să încheie polițe de asigurare
prea mulți au sfâșiat-o-n călcâie

pe roata sinapselor
(aș spune destinului dacă n-ar suna redundant)
mi se-ntind înserările rămase
în foiță de aur se scrie răspunsul

cine-mi traduce