Magistralul

Nu sufăr vorba spusă cu emfază,
Sunt simplă ca o strună de vioară,
Admir aroma crinului, fugară,
Și inima de dor mi se cabrează.

Vibrez cu Universul într-o fază,
Absorb din lut esența mea primară,
Sorb adierea vântului de vară
Și prind cu gura ploaia, roua, raza...

Mă bucur pururea, că mi se poate
Să beau licoarea vieții, ca rubinul,
Dulceața ei, tăria, chiar veninul!

As vrea să mă dizolv încet în toate
Când potoli-se-va această sete -
Fără dureri și fără de regrete...

1

Nu sufăr vorba spusă cu emfază -
Sinceritatea nu suportă falsul,
Timid și molcum îi răsună glasul
Iar Adevăru-i stă mereu de pază.

În sufletul curat găsesc oaza
De sentimente mari, când sună ceasul,
Poruncitor chemându-mă Parnasul
Spre culmea lui, ce-n soare scânteiază.

Acolo-mi este raiul de lumină
Spre care tind cu inima senină
Când Poezia-n suflet se pogoară...

Acolo râd și plâng precum îmi place,
Nu pot să mint, nu știu a mă preface,
Sunt simplă ca o strună de vioară.

2

Sunt simplă ca o strună de vioară,
Deși exprim și culmea și abisul,
Conțin în mine iadul, paradisul,
Speranța, ura, dragostea de țară .

Moldova mea! Iubirea mea amară,
Eu îți închin și faptele, și scrisul,
Cu viitorul tău nutrescu-mi visul,
Prin tine Universul mă-nconjoară...

Ce dragi îmi sunt aceste sate albe
Cu case ca mărgelele în salbe,
Privite de pe deal în toi de vară.

Ce dragi îmi sunt livezile-nflorite,
Băieții tăi și fetele smolite,
Admir aroma crinului, fugară...

3

Admir aroma crinului, fugară...
Ca raza - sveltă, dreaptă-i este firea
Petala-i albă - pură ca iubirea,
Ce frageda junețe o-nfioară,

Dar fii atent - prea multe, te omoară
Aceste flori, deși uimesc privirea
Și par să-ți dăruiască fericirea
Prin frumusețea lor sublimă, rară.

Un paradox cum se întâmplă-ades,
Deși e mult prea lesne de-nțeles :
Așa-i natura - veșnic ne șochează...

Ci uneori îmi pare o trădare -
Perfidia aceasta crunt mă doare
Și inima de dor mi se cabrează.

4

Când inima de dor mi se cabrează,
Speranța-mi ca un abur se topește,
Se-ntâmplă să-i și-njur moldovenește
Pe toți - miniștrii, oamenii de vază...

Patriotismul? Nu e doar o frază
Cu care un popor se amăgește?
Îmi vine să exclam : Doamne, păzește
De cancerul verbal în metastază!

Un paradox și-aici, dar știu prea bine,
Că dragostea ce-o port în piept la mine
Pentru poporul meu - ea mă salvează...

Cu ea mă simt pășind în nemurire -
Mă las cuprinsă de nemărginire,
Vibrând cu Universul într-o fază.

5

Vibrez cu Universul într-o fază
Și simt că sunt mai sigură de mine
Când beau din energiile divine -
De parc-aș trece-n altă ipostază.

În alt diapazon îmi luminează
Și soarele din cer; Atunci, în fine,
Micimile vieți-mi sunt străine,
Pământul neclintit îmi stă la bază.

Sunt gata să împart cu toți misterul
Acestei stări de forță... Efemerul
Se sparge-n stânca asta solitară.

Când noaptea lin se lasă, ca o ceață,
Arunc calvarul grijilor din viață,
Absorb din lut esența mea primară.

6

Absorb din lut esența mea primară,
Mă contopesc cu tot ce-i viu pe lume -
Naiadă în a valurilor spume,
Driadă în pădurea seculară.

Cu arborii renasc în primăvară
Și dau cu ei în floare - fără glume!
Aceste mici minunății anume
Îmi fac senzația vieții clară.

În miezul codrului mă simt acasă,
Ating cu geana cerul de mătasă
Și fruntea mi se mistuie în pară...

În arșițele verii cu mirare
Din cupele ei pline cu vigoare
Sorb adierea vântului de vară.

7

Sorb adierea vântului de vară,
Ce poartă rodul lanului în spate -
Cu boabe de polen, înmiresmate
El fecundează grâul și secara.

Această pâine-i dulce și amară,
Dar zi de zi cu ea ne ținem, frate,
Ea scoase din nevoi nenumărate
Și neamul, și familia, și țara.

Nu voi să iau nici cea mai albă pâine
Din alt pământ, din mâinile străine,
Căci maica noastră glia se-ntristează.

Mi-a-mprumutat orice atom din mine
Și mă hrănesc din ea - așa e bine -
Să-i prind cu gura ploaia, roua, raza...

8

Eu prind cu gura ploaia, roua, raza -
Orice-mi trimite cerul și destinul;
Suport plăcerea, umilința, chinul,
Și toate-adânc în suflet ma-ncrestează.

Eu le accept pe toate, cât durează
Această viață, căci urăsc suspinul.
Dulceață și venin - așa e vinul,
Deci bea - și Dumnezeu te aibă-n pază!

Să joci, de ai intrat cumva în horă -
Ai de trăit un an, o zi, o oră?
Nu-ți este dat să le cunoști pe toate...

Dar am oricând o scumpă mângâiere -
Să simt Frumosul până la durere
Mă bucur pururea, că mi se poate!

9

Mă bucur pururea, că mi se poate
Să simt căldura țarinii străbune,
Când bat călcâiu-n horă, să răsune
Ecoul peste văi și peste sate.

ÃŽn glia asta inima-mi se zbate,
Din ea răsare versul meu pe strune
Și-n ea mă voi întoarce, când să sune
Va fi cel ultim ceas al vieții...Vade!

Va spune Moartea, - vino, hai cu mine...
Și voi pleca spre zările senine
Primindu-mi și osânda, și tainul.

Dar cât trăiesc - cu zâmbetul pe față!
Să râd, să plâng, să lupt cu rău-n viață,
Să beau licoarea vieții, ca rubinul...

10

Eu beau licoarea vieții, ca rubinul,
Vrăjită de sclipirile-i solare
Și beată de aromele-i amare -
Nedespărțit de trandafir e spinul.

Eu nu mă plâng, că mi-am ratat destinul,
Deși am tras necazuri, și mă doare,
Dar am avut tărie și răbdare -
Nu-i chip să-ți iasă-ntruna doar cu plinul.

Greșit-am des, dar nu din rea voință,
Am fost senină chiar și-n suferință
Și n-am lăsat să mă sufoce splinul.

Pășind mereu cu fruntea ridicată
Am stors din rodia vieții toată
Dulceața, și tăria, și veninul!

11

Dulceața, și tăria, și veninul
Fac existența noastră precum este -
Haină, sau frumoasă ca-n poveste,
Sau neagră, sau mai albă decât crinul.

Dar eu îi sunt și robul și stăpânul -
Cad în abisuri și mă urc pe creste,
Fac vânătăi și răni, îmi joacă feste,
Ci tot câstig în lupta cu destinul!

Câstig această boltă azurie,
Toloacele în puf de păpădie
Și primăverile înmiresmate.

Acestea le ador la nebunie
Și-n frumusețea lor pe-o veșnicie
Aș vrea să mă dizolv încet... În toate!

12

Aș vrea să mă dizolv încet în toate -
Să alăptez cu dor întreaga fire,
Turnându-i dureroasa mea simțire
În toate florile, în orice vietate.

Spre ea înalț aceste mâini crispate,
Spre ea îndrept sfioasa mea privire,
În muta rugăciune de iubire
Ce sufletul mi-l scaldă-n voluptate.

Extaz și chin... O sete mă sfâșie
De-a tinereții apă veșnic vie,
Deși-mi coboară iernile în plete.
Iubesc și cuget, arde-a mea făclie,
Dar voi întoarce sacra datorie
Când potoli-se-va această sete...

13

Când potoli-se-va această sete
De Dragoste, Frumos și Poezie?
Atunci doar, când în inima pustie
Se va-ntrona răceala... Nu pot crede

Că osteneala cu mișcări încete
Din ochi va șterge râs și veselie,
Că stelele vor înceta să-mi fie
Prietene fidele și discrete.

Nu pot să cred că tot ce mă-nfioară,
Tot ce iubesc acum va fi să piară,
Că e zadarnic visul unei fete...

Ci dacă-i viața doar un vis de vrajă
Mă voi lăsa de moarte prinsă-n mreajă
Fără dureri și fără de regrete.

14

Fără dureri și fără de regrete
Voi părăsi această lume tristă,
Trecându-mi viața toată în revistă
Prin minte-mi trec imagini cete-cete.

Știu tainele-i și micile-i secrete -
Ascund ades un zâmbet în batistă,
Având eu însumi suflet de artistă
Îi iert această farsă. Să se-mbete

Cu comedia azi jucată-n scenă
Cei obsedați de-o patimă obscenă -
Pe mine nada nu mă mai tentează.

Arunce-n aer fraze dulci, pompoase,
Pe mine doar în pace să mă lase -
Nu sufăr vorba spusă cu emfază.

publ.1996