mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur:
un paradis nici rece nici cald
cu meduze eșuate pe malul unei ape gri
nici dulci nici amare nici sărate
meduze ca niște ceasuri mecanice translucide
în care timpul a oxidat

prima zi/ ochiul tău stâng:
eram doi albatroși îmbrăcați în denim
o verigă în lanțul trofic al iubirii
aveai un fel de a ocoli realitatea care te făcea și mai frumoasă
îmi povesteai ca să uiți
despre toți bărbații din viața ta
muzica trimitea-n piepturi gloanțe de miere cristalizată
mergeam de mână pe străzile aglomerate
prinși într-un Woodstock al orelor netrăite până la capăt
frenezia se prelingea din arborii de cauciuc în pahare de plastic
pe roțile asfaltului încins/ în căușul palmei cerșetorilor

a doua zi ochiul tău drept:
suntem în mijlocul urii/ o insurecție tăcută a iubirii
la cursul motivațional au spus că în fiecare dimineață trebuie să îți propui ceva
gîndul se va topi în acel lucru și moartea se prescrie un timp
încerc
încerc
încerc
sunt vopseaua aceea neagră din spatele geamului
mă lipesc de tine și devii oglindă

peste aproximativ patru miliarde de ani Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda
în principiu asta mă sperie
aș vrea să pot zâmbi și să-ți spun că e prea departe apocalipsa
avem timp să respirăm pe îndelete să mergem pe jos în jurul lumii
să citim să facem dragoste o casă
să disprețuim cu pasiune
adică toate nimicurile care alungă plictiseala
dar parcă tot mai mult mi-e teamă de un singur lucru:
că într-o zi nu te voi mai recunoaște-n mulțime

să punem frunzele la macerat draga mea:
un strat de lumină
unul de frunze
unul de întuneric

a treia zi ne vom naște pentru cer
și asta nu va fi de ajuns