drumul e un câine
care se gudură sub tălpile celui care pleacă

e limba unui șarpe, atunci când se bifurcă

e un peștișor de aur
gata să-ți îndeplinească trei dorințe,
dacă-l eliberezi
sub roțile unui camion de mare tonaj

(măcar dorm fără vise,
măcar dorm cu fața spre tine,
măcar încerc să te uit
când uitarea e un fel de om traslucid,
îi poți vedea fiecare temere,
cum se face ghem, cum se schimonosește)

să nu privești în urmă,
nimeni nu ți-a spus la revedere,
nu are cine să te întâmpine,
cine să te aștepte,
veșnicele tale nevroze se simt părăsite
și nimeni altcineva

asta se întâmplă: fugi de rutină,
de forma asta atât de exactă a exasperarii,
de iadul tau domestic
care se-ntinde spre un perete, spre celălalt,
de la o moarte la alta

dorințele tale sunt mereu aceleași:
să pleci, să pleci din nou,
să vii, să nu vii,
să fie întuneric, mereu întuneric,
cât să nu ai spre ce evada

orice drum se prabușește, până la urmă

orice drum se face, oricât de târziu,
un fel de linie a destinului
care te latră, în timp ce îți iei la revedere

și e absența ta
atât de prezentă