zborul ca o veșnică teamă de-ntuneric
răsucit de trecere și așeptare, ca spațiul
toamnele au venit împreună, efemeride
bolnave de zborul comun și absente
între timp, n-am mai iubit, supraviețuiesc
precum cimitirele dintre blocuri, împăcate
dinspre oraș, se-nlocuiesc oamenii cu păsări
iar străzile devin umede plângând singure
ne vizitează mormintele mai des astăzi,
îmi amintesc de timpul copilăriilor
când cerurile par mai îndepărtate din iarba înaltă
chipurile blânde se refugiază în verdele crud,
zborul meu are două margini
și se sprijină de-ntuneric