Te-am iubit cu-atâta disperare,
Cum numai un suflet însetat poate iubi!
Și te-am dorit cu atâta-nflãcãrare,
Cum numai trupul neiubit o poate ști!

Te-am respirat în taina clipelor furate,
Și te-am trãit în nopțile-nstelate,
Când dorul de tine mi te-aducea în vise,
Ca un tril rãtãcit,
O muzicã sublimã, pornitã dintr-un magic asfințit.

Nu știu cum am ajuns sã te iubesc,
Și sufletul sã mi-l rãtãcesc,
ÃŽn lumi de povești,
ÃŽn care doar tu și cu mine ești.

Nu știu, cum o întâlnire banalã,
Dintr-o searã de varã,
Cu miros de tei și cu umbre pe-alei,
M-a putut arunca, într-o iubire atât de mare,
Cã aproape simțeam cã totul în mine mã doare!

Ce-a fost și-a urmat, acelui magic moment,
A fost ca un poem, scris pe-un pergament,
Al unui artist ce-a cântat iubirea,
Punând-o pe taler doar cu nemurirea.

Dar totul s-a dus,
Ca o stea ce-a apus,
Rãsãritã-ntr-o searã de varã,
Și stinsã într-o toamnã astralã,

Mi-ai apãrut într-un parc, încãrcat de culori și de vise,
Și ai dispãrut în vârtejul de frunze, desprinse
Din arborii ce ne-au vegheat fericirea,
Când fremãtând de emoții, ne plimbam pe alei iubirea.

De ce n-ai vrut iubirea-mi s-o pãstrezi
Și sã te bucuri de ea, ca de-un dar ceresc?
De ce n-ai vrut tristețea ta sã mi-o încredințezi
Și restul de iubire, rãmas nestins sã ți-l potolesc?

Cum voi putea sã uit tot cea fost
Și sã gãsesc acestui final vreun rost,
Când tot ce-am trãit și simțit,
Parea fãrã sfârșit ?

Cu ce-au greșit buzele mele, când te sãrutau și-ti șopteau?
Cu ce-au greșit brațele mele,când înfrigurate la piept te strângeau?
Cu ce-au greșit gândurile mele, care numai spre tine se îndreptau?
Cu ce-au greșit visele mele, care toate în ele te purtau?
Cu ce-au greșit pașii mei, care numai pe urmele tale cãlcau?
Cu ce-a greșit umbra mea, care numai pe tine te însoțea?
Cu ce-a greșit sufletul meu,
Care numai pentru tine exista?

De ce n-ai vrut iubirea mea?
A fost prea puținã,
Sau prea multã și-atunci ți-a fost teamã de ea?!