Noaptea se crapă ca o scândură
când zorii bat cu ciocanul luminii în ea,
de se pun pe șipotit apele.

Visele se despart de gânduri și o iau la sănătoasa,
se umplu de fantezii utopice,
rup frânghiile realității,
totul se învârte-n cerc.

Se-nchid în speranțe dorințele
sub tălpile lor strivesc sărutul
și gleznele femeii plâng.


Ziua prinde coaje de nucă,
îi gust miezul de amiază uleioasă
după care vinul se îndrăgostește de dinții albi
și-l plimb prin gură
ca să-mi rămână aroma de fragă
dezlegare pentru vorbe nuntite.