Nu se știe de ce,
se născuse fără smerenie.
Își ascundea lipsa, ca pe-o malformație,
cu rușine, cu teama să nu-i fie descoperită.
Se trata cum putea: zâmbind des ,
exersând ore și ore, ani și ani,
răbdarea , renunțarea.

Dar smerenie , ioc:
cum dădea de privirea unui sfânt pe icoane, cum i-o înfrunta.
Cum cădea asupra ei lumina unei stele,
cum SFRRRrrrr...se lansa pe rază precum tarzan pe-o liană
Și privea steaua-n ochi.
La fel făcea cu Întunericul
Până la care cobora cât ai zice „trepte”.
Nu se găsea nici o autoritate
S-o inspire puțin în a sta cum se cuvine.

O mână de diamant o chemă într-o zi strălucind din arătător, ca la jocul mut...
Numără carate dupa carate,se apropie ezitând.
Terapia ei părea să dea roade,
Caratele erau prea multe,
cam cate are Koh-I-Noor ori Excelsior..
Doar că ce să vezi: orbi!și...
O duru crunt bobârnacul cu care mâna de diamant regal îi binecuvântă scăfârlia.Știu: Era lecția.