cu sau fără compasiune priviți,
jalnic bătrânii par bieți boschetari
rătăciți în parcul vieții și-al lumii.
zi-noapte,zi-noapte, mereu și mereu,
lipita cămașă de timp de pe trupuri
cum niba să nu se boțească?
pe vise, gânduri și fluturi
grea-i călcătura...

(ou, taman în miez de receptacul,
în ultim verticil, printre carpele,
e uimitor cum viespea știe să-și pună...)

tăceri în muguri erau cînd ai tăcut,
pomuțele-s mici acum pe vestejite sepale.
câte-or rodi, mă întreb,
câte-or cădea ca ucise de pilula fatală,
nu știu. ascunziș e-n vorbele tale.

zis lapidar.
încăpățânat,ermetismul, oricât aș vrea,
rămâne intact. în dezambiguizare,
laterale coapse de hău,
îs doar vecinătățile...
nu știu de-i vorba de cuibul de șoim,
de omul pădurii ori,
de zeul păgân care amețit acuma se suie,
păianjen cald pe trupul începutului de zi...