mi-am adunat ploile în căușul palmelor
și-am privit cum se inundă liniile vieții,
veșnicia este precum zborul cocorilor toamna
sau iluzia celor sortiți prea târziu.

la umbra câinilor se nasc pietrele mănăstirilor,
durate spre bunavestire a magilor,
prevestitori ai unor pești cu aripi
nezburând, semănând doar cu lipsa unui zbor.

tristețea, fato, e-o pălărie fără formă,
pleoștită ca o disperare, disperată fiind,
dar noi cărăm în continuare copacii de piatră
crezând în iluzia celor sortiți prea târziu.