ÃŽmi moare al spiritului suflet...

ÃŽmi moare, al spiritului suflet
Și-a lui avânt de altădat,
Mă simt pustie și străină,
De lumea ce am adorat,
ÃŽn raiul verde al fericirii,
Acum, un vis pustiu și dărâmat.

ÃŽmi moare al spiritului suflet,
Când vorba nu mai este vorbă
Și omul firea și-a schimbat,
Ca vulpile când năpârlesc,
Iar optimismul surd, apatic,
Lumea toată a inundat.

ÃŽmi moare al spiritului suflet,
Mă simt din ce în ce mai rău
Și am putere ca o râmă,
Dar bătrânețea cu iz tânăr
Aș vrea să o trăiesc frumos,
Nu ancorată în frustări,
Cu lipsuri mari și ce-i mai greu.

ÃŽmi moare al spiritului suflet,
Să urlu îmi vine, ca un lup,
Că lume se deșteaptă prost,
Stricând a spiritului stil divin,
Iar pacea expusă la cutremur...
Îmi fură somnul, vrând nevrând.

ÃŽmi moare al spiritului suflet,
Că și iubirea s-a smintit
Și rătăcește în vechi romane,
Esența i-a slăbit demult
Și moda ei cuminte din vechime
Demult s-a plictisit,
Ca liniștea unui mormânt.

Mă întreb, ce-mi mai rămâne de trăit?
Pace, sub semnul fricii de mâine,
Aceleași griji cotidiene taxate prost,
În cenușii speranțe viitoare,
Omenie fără renume și peste hotare,
În care ne scăldăm și mă scald,
Cu iubire apusă prea devreme în cuibul vieții,
Din lipsa simplă a nobleții
Și un suflet trist cu umorul slăbit;
Viață cu spirit mort prematur, fără vrere,
Greu început de sfârșit.


21-04-2017