Sufletul meu este tot mai bolnav
Și n-am ce medicament să-i mai dau
Trupul meu este al viciului sclav
Dis-de-dimineață-mi zice să stau
Toată ziua și să nu fac nimic
Să mă chircesc în pat să mă fac mic
Și ștreangul să mi-l pun în tăcere
Pe gât așa să scap de durere
Pe piept să îmi scrijelesc cu lacrimi
Ale vieții ultimele patimi
Chiorăitul mațelor flămânde
Să-l plimb pe picioarele-mi plăpânde
Sufletul să plece nestingherit
De virusul corpului obosit
Am încercat să-l eutanasiez
Doar că-s nemuritor și am un miez
Care tot crește orice i-aș face
După noaptea în care îl arunc
El din nou se trezește în pace
Privește lumea cu ochii de prunc
Trăiesc ca un sclav sunt veșnic bolnav
Pedepsit să nu mor oricât de dor
Mi-ar fi de ea de liniștea
Din care am pornit.