mă-ntreb adeseori
de ce e cruntă viaţa

din încruntări se naşte
zâmbeşte la final
şi mai întreb izvorul
cuvintelor ce naÅŸte
pământul printre stele
ÅŸi cruci furtuni
ÅŸi ploi

mă-ntreb adesea dacă
din trupul nostru creÅŸte
vreun pom cu roada dulce
când la final de vieţi
rămânem ca o navă
ce ÅŸi-a pierdut catargul
în încercări mai grele
sau mai uÅŸoare-n doi

sau în singurătatea
neasumată-n piatră

ÅŸi de ce umbra tace
şi naşte întrebări
când un răspuns se-aşterne
tăcut în valea mare
sub dealul de uimire
plin ochi de rugi
prin noi
trecând alene/grabnic
cu paÅŸi greoi/uÅŸori

mă-ntreb şi tac în mine
cătând un sine aspru
apoi cătând spre cer
cu ochii goi prin lacrimi
tot înmulţind o rază
născând într-o privire
geometrii de frunze

stejarul îmi răspunde
c-un scârţâit anume
iar nucul îşi foşneşte
palmele prin gânduri

în amintiri lumina
îmbrăţişează chipuri

fotografii pe masă
ÅŸi-un scaun plin de taine
leapădă-ntruparea

păstrează umbra-ntreagă
aud cum râde clipa
în suflet de copil

Anne Marie Bejliu, 2 septembrie 2019