Ca și cum ai pocni din degete
la o margine de gând,
și, din atâtea scurt-circuite,
să iasă fum.
Ca și cum te-ai întoarce
să-ți regăsești uimirea,
braÈ› la braÈ› cu trecutul,
pierdut în perdeaua de fum.
Ca și cum...
Un pocnet-două, acolo,
să eliberezi visul neterminat.
Sau poate o strângere de inimă.
Posibil, și o strângere de nori.
Posibil, și imposibilul.
Ca și cum ai pocni din degete,
iar ele să nu aibă nimic împotrivă.
Nici străzile deschise în vis.
Nici înmărmuririle în așteptare.
Nici visul care-și întinde brațe de iederă.
Apoi, la marginea gândului,
să se așeze un om ca în propria-i casă;
fără vreun pocnet din degete,
să risipească fumul,
să vadă ceea ce-i de văzut
și să creadă.