Chipul meu pe care mi-l port în privire
Mi-a îmbătrânit asemenea vederii.

Altădată îl observam de departe.
Era o stea care îmi strălucea
De după lumina altei stele.

Acum aștept, ca un soare prin nori,
Să își reverse lumina din adâncul
Privirii în care se risipește.

Chipul meu, pe care îl credeam a fi eu,
Și azi, ca întotdeauna, mi se desface mereu
Din vederea pe care o port în privire.
Este cunoașterea altei cunoașteri.

Însă chipul meu care a îmbătrânit
Încă își poartă în trup gândul tânăr,
Cum râul păstrează în ape izvorul
Din care își deșiră ființa.

Devenind gol golindu-se în sine
E umbră a umbrei despletită din mine.