nu ştiam că lovindu-mi genunchii de pietre
va urla copilul din mine
nenăscutul
glasul sângelui pe care nu l-am avut niciodată
nu ştiam că pruncul pe care nu l-am hrănit niciodată din mine
va atinge cu mânuţele de fluture mic crisalida cea umedă
care avea încă puţin să îl mai păstreze
sub pagode de frunze
lângă rătăcirile îngerilor aproape de bătrâna biserică
cred
deja căzuse prima picătură
de apă
ÅŸi aÅŸa
ascultându-l, ofilită, cum se naşte
mi-am şters cu amândouă mâinile începutul lacrimilor
şi ochii mei verzi năpădiţi de păianjeni
gura mea strânsă ca zmeura uitată în soare
găsindu-mi bujorii lângă bujorii aceia
cred
deja căzuse cea de-a doua picătură de apă
l-am apropiat atunci de sân şi el a început atunci să surâdă
şi l-am pus atunci lângă sân ploaia s-a oprit să se spele.