1. se întâmplă uneori
ca Infinitului să nu-i rămâna loc
din cauza unui punct

şi atunci
el se întinde pretutindeni
cu toate acestea tu nu-l găseşti nicăieri
după o vreme
când oboseala ajunge aproape
îl cauţi în stâncă, în piatră şi-n apă
dar niciodată nu vei mai da de cel de la-nceput

ţine-mă de vorbă-n cuvintele mele
nu lăsa singurătăţile să sară pe tine
urcă în barcă, vâsleşte spre arhipelag
pe ţărm este iarăşi seară
şi lumea-i la mal

La cuibul lebedei rămasă singură
însoţindu-l pe Inorogul Alb
ascunsă de privirile flămânde
în scoicile fragile şi plăpânde
clipa lungă vorbeşte de bine

tu eşti o rază-n cerul meu de-atunci
eu sunt precum năluca între lunci
şi de-ar mai fi să zic piramidal
aş zice că sunt câinele astral


2. Luna este iar gravidă/ S-a atins de Infinit/ Se va naşte iar minunea/ Unui dor nemărginit. / Cu suava-i măiestrie îşi strunea Ovidiu lira/ Îngânându-se cu marea aştepta pe ţărmuri ştirea/ Că-n împărăţia lumii Împăratu-l va ierta/ Şi la Roma lui iubită, în sfârşit, îl va chema/ Dar Speranţa-i o himeră care ţese un covor/ Fir subţire, invizibil, tors din caierul de dor?/ O Iluzie trăită îl făcea să scrie versuri/ Cu cuvinte potrivite de iubire şi demersuri/ Desluşea cărări de vise, amăgiri între iubiri/ Aducând şi argumente care-i întăreau credinţa/ Că-n curând va fi la Roma...

3. Ascultă şi tu cititorule şi spune-mi/ Stihurile acestea din Tristele/ Nu sunt destul de grăitoare/ Cât să-l determine pe Octavianus Augustus/ Să-şi treacă peste supărare/ Să-l ierte de relegare/ Şi să-i facă la Roma o chemare/ Cu mult aşteptata scrisoare?

“Tu nici prin hotărârea senatului pe mine
Nu m-ai gonit şi nici prin judecători aleşi”
(Tristele, II, v. 131-132)


Să fie numai arta iubirii vina mea?
(Tristele, II, v.76)
La întrebarea aceasta tot el îşi răspunde
“ De ce n-au prins de veste mai dinainte ochii
De ce mi-alunecară? De vină ei au fost!
Actaeon fără voie văzu pe Diana goală,
Dar câinii lui îndată pe el l-au sfâşiat
Iertare nu se-ncape, la zei plăteşti greşeala
Chiar cea fără de voie, când îi jigneşti pe zei”
(Tristele, II, v. 103-108)


„Eu am ş-acuma nume şi drept de cetăţean
Şi bunurile mele n-au fost la alţii date
Edictul tău nu spune că sunt un exilat”
(Tristele, V,2,v. 56-59)

Constanţa, Miercuri, 23 Martie, 2022


4. Zborul îmi apare în vis din copilărie
Aproape în fiecare noapte visam că zbor
Şi când visam, chiar credeam
Când mă trezeam, aveam un regret că m-am păcălit
Am stat şi m-am gândit cum să fac
Să nu mai rămân de păcălit
Ideea a fost, să mă ciupesc
Şi dacă doare ciupitura
Înseamnă că zbor
La primul vis m-am ciupit şi m-a durut
Fericit că zbor, am zis să zbor în gară la Răpsig
Să iau trenul şi să merg la Arad, la unchiul Aurel,
Că unchiul Aurel îmi împlinea toate dorinţele
Cu o singură condiţie, să mănânc tot din farfurie
Culmea că trenul a sosit în gară şi
Când să pun piciorul pe scara trenului, m-am trezit
Dezamăgirea era de acum şi mai mare
Mă păcălisem şi cu zborul şi cu gara şi cu trenul
Plăcerea mea de-a călători cu trenul era imensă
Dezamăgirea aceasta m-a lecuit de zbor
De acum mă visam la izvorul cu apă vie
Din care, dacă beai o singură dată apă,
Nu mai însetai niciodată
Şi am visat mai multe izvoare
În fiecare vis, izvor după izvor, după izvor
Până când, între două izvoare, am visat o cădere
Era o cădere-n marea cascadă cu apă din toate izvoarele
Ştiam de acum că e vis şi dacă tot e vis
Mi-am zis să ies din cădere prin zbor
Şi pentru că nu mai zburasem
Până când n-am căzut până la pământ nu m-am trezit
În vis eram şi-am simţit durere de la izbitura de pământ
Treaz fiind, durerea a persistat, ba făcusem şi un cucui…

https://www.youtube.com/watch?v=3NQOq_Q5m5s&ab_channel=xUnityMusaac

Constanţa, Vineri, 25 Martie, 2022