ÃŽNGENUNCHIAT

Am ostenit, îngenunchiat, să tot întorc obrazul,
Să port pe umeri veșnice poveri,
Să-nghit amarnic, dar zâmbind, necazul,
Să-nnăbuș azi povestea despre ieri.

Am stat mai mândru, demn, odinioară,
Și din furtuni, din nou m-am născut drept,
Nemernici ce conduc această țară,
M-au transformat într-un calic inept.

Pomană-au dat doar buzunarului lor larg,
Cadou primind petrol, păduri și grâne,
Și apa munților ce picurând mai curg...
Iar noi cerșim pentr-un cultuc de pâine.

Pe noi ne-au pus îngenunchiați în rând,
Să ne plecăm cu frunțile-n țărână,
Să cerem scuze tuturor și-oricând,
Căci umilită-i nația română!

Văd azi cum pacea a ucis dreptatea,
Cum tolerăm, netoți, păcatul greu,
Cum ducem pe grumaz năpăstuirea,
Păstrând speranța doar în Dumnezeu.

Chiar am uitat că noi n-am fost așa,
Că n-am știut ce este plecăciunea,
C-am stat peste milenii drepți în șa,
Și-am străjuit de veacuri moștenirea.

Ieri le lăsam copiilor pământ,
Munții semeți și marea cea albastră,
Păduri deasupra, aur dedesubt...
Azi flori din plastic îndesate-n glastră.

Îngenunchiat, am tot întors obrazul,
În jos, în sus, așa cum mi-au cerut,
De-aș reuși odat´ să trec zăgazul,
Le dau tăiș de fier și-otravă de băut.

Se-arată iarăși clipa de primenire-n foc,
De plată-a umilinței privirii în țărână,
Pământ și cer, munți, oameni la un loc,
Ridică-te odată, tu, nație română!