LA PORÈšILE CERULUI

E clipa-tăcere ce noaptea în două desparte,
Când sute de cai rătăcesc nebuni printre stele,
Caută cale bătută să urce cât mai departe,
Zoresc la galop și-n urmă-i doar colb ce scânteie.

Sunt suflete sure ascunse de nori și de astre,
Ce nu au putere s-ajungă la dalbele porți,
Pe aripi povară ei poartă păcatele noastre,
Și-n pungă, la brâu, nu au, pentru Caron arginți.

Zadarnică trudă și chin alungat de izbândă,
Clipe-n balans nestatornic ce nu se opresc,
Prea puri, pentru ei văpaia nu este osândă,
Aleargă orbiți între iad și palatul ceresc...

Pe bolta-nstelată de vezi umbre-alergând,
Ori armăsari înspumați ce scapără stele,
Sunt suflete sure ce soarta își plâng,
Plătind pentru noi păcate prea grele.