BATE MIEZUL NOPÈšII
Bat avîntate clopotele-n Bărăgan
În necuprinsa liniște din noapte,
Iar cerul le răspunde cu țipăt de zăgan
Și din pământ crăpat ies negre șoapte.

E clipa miezului de întuneric greu,
Ruină zdrențuită vestind altă zidire,
Când îngerii ard aripi pentru Dumnezeu,
Lumină albă, pură, s-aducă mântuire.

Scoboară în adâncuri demonizate trupuri,
Cu suflet chinuit și buzunare goale,
Au rătăcit aiurea-n neiertătoare ceruri,
Cercând fără speranță pedepse mai domoale.

Noaptea-și repară carul, își schimbă armăsarii,
Goana de-acum începe din răsărit, spre vest,
Deja se-aud din vale cum strigă olăcarii,
Și-un tunet dă plecare alaiului celest.

Sub îmbulzeala mută din cerul ars de stele,
E liniște de piatră în casa din paiantă,
Nici scrâșnet de păcate, nici joc zglobiu de iele,
Doar ceasul omeniei continuă să bată.

A fost întors o dată și pentru totdeauna,
Deodată cu salcâmii și lutul din perete,
Busuiocul și-aghiasma din pod îi sunt cununa,
Și-ascuns măsoară vise, credințe și regrete.