RIDICÄ‚-TE FRATE
Sosiră iarăși la fruntarii întunecații nori ai morții,
Frângerea lemnului putred suspină neagră chemare,
Duduie-n ceruri gigantice zaruri prăvălindu-ne sorții,
Strămutând ale vieții trecute luciri în clipe amare.

Cu fruntea senină, la Plevna, la Doaga, în Tatra,
Străbunii ne cheamă, hotarul ne este călcat,
Din veci moștenim datoria, necurmat ținem vatra,
La timp de cumplită năpastă, de rele-ncercat.

Ridică-te frate, e vremea să mergem la oaste,
Azi bucium de munte și toaca de lemn dau strigare,
Din piatră-nălța-vom zăgaz cu brațele noastre,
Nu pâine, nici sare, cu sânge le-om face urare.

Ridică-te frate, e timpul să mergem la moarte,
Mânați de iubire și gândul curat pentru țarnă,
Aceasta-i menirea și datul ce-n veci ne desparte,
Noi sânge să dăm, ei numai să sufle în goarnă.

Vor scrie pe cruci și-n capele numele noastre,
Cu flori și tămâie ne vor plânge vreun an,
Noi, suflete albe rătăcind printre astre,
Ei, haite turbate năvălind pe ciolan.

Căci cine să meargă să-nfrunte urgia?
Doar vezi că acas-am rămas doar noi doi.
Ridică-te frate, noi nu lepădăm datoria,
Strămoșii ne cheamă cu cinste-n război.