Cum e să rămâi în tablou tușat de umbra sub care
Sunt desenate din lumini contururi interioare
Precum atingerile și privirile căutând
În orizont apusul stins de curând?...

Acolo unde golul apare ca intrând din întuneric,
Ca rază răsărind spre a se ascunde-n apus?...

Un desen împlinit cu spații din culori și linii,
Din adânciri și înălțimi dese și din care
Peșterile își deschid ochii cărnii
Spre a privi prin lucarne...

Cum este să porți plinuri dezgolite și parfumate
De zbateri prin care aripi zboară plutind
Întrupându-se din îndepărtarea goală
Cu care se îmbracă zvâcnind?...

Sau cum este să plutești în urma luminii
Ca lumina să plutească din sine ca umbră?...

Cine e pictorul care desenează acest fel de inimi?!...

Margini care, ca niște hotare, împodobesc
Teritorii adânci lipsite de nefiresc?...

Culoarea întrebărilor, nuanțată, plină de zare,
Intrarea din lumea aceasta în lumea cealaltă,
Ca dans al luminii ce din nou se îmbracă
Și dansează ca val al mării pe apă?...

În această trecere, ca așteptare, rămâne ecoul
De dincolo de vedere unde tușat se ascunde
În sine ca pe sine deîndată prin sânge.

Tabloul acesta e o imagine a unui deget
Pus pe rană care doare precum lumea cealaltă!