Pe oasele mele rãzvrãtite de-atâta cenuşiu,
creşte o pãdure ca o cetate.
Teamã nu-mi mai e
nici de împãtimire, nici de necunoscut,
nici de ochi hulpavi ce mã pândesc din umbrã,
nici de scrumul alchimic al fulgerelor,
pentru cã sub tãlpile mele
curge luna ca un izvor
care înmugureşte din tãcerea sãpatã adânc în mine.
Sufletul meu,
camuflat în duhul verde al pãdurii,
creioneazã aripi
şi decupeazã cruci
pentru viitoare
şi posibile rãstigniri.
Mai am nevoie de o grefã de luminã
pentru cetatea mea
ÅŸi numai tu, iubire, tu, poezia mea,
mi-o poţi trimite
din depãrtarea ta,
din geana ta albastrã
sub care se odihneÅŸte,
dintotdeauna,
soarele.