Se bucură cineva când vine pe lume?
Nu avem deloc cum ști în acele prime clipe,
dar vă spun că bucuria vine mai târziu,
ea fiind aceeași și-n ultima suflare,
căci bine-ar fi ca toți să o simțim..
Cu gândul, eu pot să însoțesc sufletul ce pleacă
și să-l întâmpin cu drag pe cel nou sosit,
chiar din prima lui clipă terestră.
Eu nu sunt doar trupul dintre aparențe și realitate,
ci o entitate intermediară
care îndrăznește curajos să se întrebe și să observe multe,
descoperind că niciunul din toate nu este la fel
și că nu toate mă entuziasmează,
fiecare fiind perfect prin ceva în felul lui, cu mici crăpături,
penetrând timpul fie prin triste decăderi,
fie prin ascensiuni spectaculoase...
Multe am înțeles, dar și mai multe nu.
Prioritar, am înțeles că Pământul, stelele, sateliții
și tot ce e vizibil în jurul acestora, inclusiv destinul legat la ochi,
ar putea să-i influențează cât de cât pe fiecare,
dar asta nu m-a entuziasmat...
Desigur, era poate mai bine dacă eu eram o planetă
sau poate un satelit al ei cu rotiri amețitoare
și fără mari foloase pentru nimeni,
dar acum am ajuns să cred că nu-s decât o infimă părticică a lor,
planificat din eternitate de uriașa Divinitate
să fiu companionul și fratele folositor
al tuturor lucrurilor și ființelor din jur,
să fiu, deci, și contemporanul tuturor popoarelor
care dublează pretutindeni sufletul Terrei,
ele toate fiind impunătoare valuri umane
la fel de mărețe și misterioase,
aparent pieritoare în esența lor fizică,
dar desăvârșite în spirit și puternic însetate
de perfecțiuni eterne ca mine, ca tine
ori ca alte existențe din jurul nostru,
multe fiind mai mult sau mai puțin conștiente de ce există,
fără putința de a se întreba toate de ce,
căci mulți stropi din valurile vieții
nu simt adânc cât de vii sunt și nici de ce sunt;
iar eu, apreciind aceste creații valoroase,
le apăr indiferența scuzabilă,
de vreme ce, din tagma lor, predominante sunt
complexele lucruri materiale neînsuflețite, chiar de sunt mobile,
în timp ce eu simt puternic doar vibrațiile celor vii,
doar zbuciumul oceanului vieții din jurul meu,
acesta, vrând-nevrând, costat că mă obsedează...
Frământările lui m-au convins
că fiecare ființă trebuie să o văd totdeauna
ca unică și valoroasă, pentru mine, poate pentru toți,
în primul rând să descifrez ființele umane, semenii mei,
cu toate diversitățile lor bune sau rele,
cu durerile lor, cu zâmbetele și lacrimile lor sfințite,
căci toate sunt supra-fenomene sacre
care cred că ar trebui adulate, având toate rostul lor,
deoarece ele nu de geaba există.
Nici lumea schimbătoare nu degeaba există,
chiar dacă pare vremelnică...
Așa stând lucrurile, mă înclin uneori în fața lor și le spun:
Contemporanii mei buni ori voi cei cu lipicioase prejudecăți!
Nu vă urâți unul pe altul, nu fiți indiferenți, nu vă disprețuiți,
ci priviți-vă dincolo de aparențe,
apropiați-vă frățește unii de alții măcar cu un pas pe zi,
până descoperiți că voi sunteți voi, cei adevărați
născuți ca să stingă flăcările urii
cu apa vie din inimile voastre,
din izvoarele dragostei regeneratoare
și atunci veți auzi și chiar percepe clar alături de mine
că aerul din jurul vostru e plin de melodii înălțătoare,
de valuri calde de iubire, venite de dincolo de soare,
strecurate și amestecate cu razele lui dătătoare de viață
și că sufletele voastre, brațele voastre creatoare
în acele clipe aurite vor simți cu mândrie că sunt dublate
de puternice și spectaculoase aripi de lumină,
pe veci nepieritoare !
Glen Ellyn, 12 mai 2024