E rândul meu să fiu zidit
în zid, de Ana,
și să mă tângui,
implorându-i îndurare,
deși sunt sigur că nu voi mai avea scăpare,
să simt ca ea cimentul cum mă strânge
și sufletul, cum plânge-n mine neîncetat,
iar lacrimile cum se scurg în sânge,
făcându-l de un alb imaculat,
E rândul meu să zac
înfășurat în piatră,
tânjind după un strop de apă,
să mai respir măcar o dată,
ori să îmi aud inima cum bate,
și glasu-i, cum răzbate prin perete,
ca să-i răspund de din lăutru-acestei pietre