Nu îmi doresc nimic mai mult
Decât eterna singurătate,
Să fiu glicina valurilor vremii,
Să devin crucea înaltă și de lemn
Din răspântia uitată a cimitirului
Care doarme tăinuit de dealuri.
Iar tu, ținându-mă de mână,
Să îmi fii acoperământul serafic,
Capela încoronată de lumânări,
Unde în noapte îți aduc flori
Și sub cheia fa îți aduc laudă,
Ție, salcia mea cea plângătoare.
În sărut vom săvârși
Pelerinajul ireversibil spre nimic,
Facerea de piatră grea și rece
Din carne uzată și febrilă,
Care bate sub voalul divinisim
Al cercului de îngeri deasupra noastră.