Ne rătăcim pe cărări paralele,
Priviri stinghere se-aprind și se sting,
Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,
Dar inima știe că nu ne desprind.

Trecem ca umbre pe holuri străine,
În valuri de oameni ce-și au propriul destin
Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine
Că masca ne cade când nu mai privim.

Ne ținem departe cu gesturi precise,
Ca doi actori ce-și joacă uitarea,
Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,
Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,
Se zbate un dor vinovat și aprins,
Ne mințim, ne respingem, dar inima știe
Că singuri ne-am dus către propriul declin.

Ne spunem că astfel iubirea se stinge,
Că aceasta se spală cu timp fără glas,
Dar undeva, sub tăcerile reci,
O șoaptă se zbate și cere un ceas.