Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munți, ape si paduri.

Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecția.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.

Am demonstrat că relieful nu există
decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sînt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalți
Că toate acestea ești tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-și dea seama că și doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiți,
Care, de fapt, suntem noi.


La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia și proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Și că toți scriitorii te-au descris pe tine.


Au chemat urgent un doctor de nebuni.
Dar i-am demonstrat și lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Și, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea ești tu.
La matematică am ieșit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuație:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Și i-am convins pe ceilalți,
Demonstrând că x este întotdeauna
diferit de zero.
Pentru că x ești tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.



Am vrut să-i oblig pe toți să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântați.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată știința, arta, ești tu.
Atunci orele și-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediați.
Și, pentru că începuseră și ei să creadă
ÃŽn ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.


din "In noi e un cer mai adevarat"- Tel-Aviv-1984 (C)