Am contopit doua momente,
Un început de mai și
Un sfârșit de octombrie,
Le-am cusut împreună
Vrând să-mi strâmtez viața
Ca și cum ar fi fost o fustă,
Fără să-mi pese de gânduri,
De imagini și de realitățile
Brodate pe acest material
Sacrificat,
Fără să accept că vreodată
Viața se va întoarce din drumul ei
Și va introduce o acțiune,
ÃŽn revendicare,
Solicitând restituirea timpului cusut,
Precum și daune morale,
Pentru gravele atingeri aduse
Tinereții și bucuriei de a fi,
Și daune interese,
Pentru distrugerea progresivă
Și vătămare
A purității și candorii
Dintr-un zâmbet,
A razelor de soare
Dintr-un suflet....


Nu m-am interesat de oamenii
Claustrați între firele de ață,
Nu i-am întrebat și
Nu am ascultat țipetele,
Nu m-au impresionat lacrimile
Și nu le-am dat drept de apel,
I-am condamnat ca pe domnul K.
Și le-am pus în executare sentința
Fără ca ei să poată afla
Că nici măcar nu sunt vinovați...

Curios e însă, chiar și pentru mine,
Că fusta, acum reevaluată,
Pare să nu fi fost nicicând a mea,
Pentru că, pipăind materialul,
ÃŽl simt pe de-a-ntregul,
E ca o comă spirituală...
Astfel că, în inerția faptelor,
Cos în continuare,
Toate clipele sunt 30 octombrie,
Până când mi se va termina ața
Sau acul(?!?),
Sau până când voi obține
Contopirea pedepselor,
Cea executată într-o alta toamnă
Și cu cea de-acum,
Încât să-mi rămână
Doar un rest de pedeapsă:
..........................................
Viața fără tine...