Când patima-mi subjugă ochi și frunte,
Închid o mierlă, cu mișcări decise,
ÃŽn cuibul meu ademenit de vise,
Ca să aștern nădejdilor o punte.

Dar pasărea ce glasul și-l tocise
Prin crânguri reci și depărtări cărunte
Tânjește trist la înălțimi de munte,
La curți de nori cu porțile deschise.

O învelesc în clipa-nrourată,
Să înțeleagă cât de mult iubesc
Aripa ei, zvâcnire de săgeată.

Târziu o port prin vămi de arc ceresc.
Clocește-acum, cu pana-i luminată,
Să-mi dăruiască pui de os domnesc.


9 noiembrie 2004