Îmi vâjâie în tâmple zilele de-odată
Îmi jur credință mie, așa mi-am și promis
Te vreau, dar nu te vreau, sunt ruptă parcă
De tine și de trupul, ce ieri era un vis.

ÃŽmi trec mii de cuvinte, prin creierul albastru
Ce s-a făcut acum, așa cum nu gândeam,
Îmi las să-și spună gândul, dar poate nu îl lasă,
O inimă, ce plânge, dar fără un suspin.

Sunt eu, o mică rană, în zarea ce-i trecută,
Nu-i nici măcar un soare ce pare s-asfințească,
Mă-nclin în fața vremii, a timpului ce-a fost
Și-ți spun cu lacrimi calde, că nu mai are rost.

De cred sau nu, nu-mi pasă, ce spun, fără cuvinte
Sunt slabe șoapte însă, ieșite din morminte,
Create de cu seamă, de mine, de durere,
Mă-nclin în fața ta, iubire, cu plăcere.

Și-ți spun ca orice doamnă ce trece prin durere,
Te-aștept să vii iubire și-ți spun: "la revedere!"