pământul clocotea prin oase
ca dup-o lungă acalmie
se pregătea de insomnie
de-abia se desprimăvarase

fluturi copii în zboruri bete
vânau sclipiri nemaivăzute
de raze, săgetând durute
apusu-n cercuri violete

de iarba crudă parcă doare
și sângele dar și privirea
atât de dulce-i e foșnirea
ca un sărut de fată mare

și-n verdele ce năpădise
molcom veșmânt de catifea
dorind să prindă umbra sa
un mânz nebun se rătăcise