Se mută, trist, orașu-n cimitir
și cimitirul se cufundă în firesc,
mor morții tot mai mult și mai mult,
iau chipul locului în care trăiesc !

Și volbura greblează fără știință totul,
se-ndeasă tot mai mult morminte de mohor,
cu-n șuierat de vânt și pălămida-i chemată,
când mâna uită să mai aducă flori.

Cad litere din nume, cruci se-nclină
și pietrele se subțiază-ncet de timp,
doar prunii, care au fost lăsați să crească,
prunele lor le coc aicea-n schimb.

Și totul pân`la urmă e de lut,
și pruni de lut și volbură de lut,
și totu-i un oxid de un vecin,
și totu-i silicat de-un cunoscut.