nu ți-am spus că eu nu deschei bagajele niciodată obișnuiesc să le las înșirate stau
ca un verdict
luni bune
vin diminețile alea inegale mă strâng
la cald
te pui în lumina soarelui
dau ocol te privesc până ajungi un perete
acolo crește un tablou o carte un umeraș
dezlânat
acolo crește multă catifea vișinie
o remușcare

mă gândeam că încet încet am cam tot ce jinduisem
ar fi trebuit să-mi fie teamă
știu prea bine ce-mi scrii
prea au fost toate prea s-au întâmplat toate uită-te în jur
acolo trecutul comun e un film alb negru
se lăfăie
neorealist
pentru că până la urmă nu-i decât o legătură un bandaj de
de circumstanțe dezamăgite
de asta ți-era frică nu-i așa
de exersarea analogiilor
de capacitatea de adaptare la rău
de simularea simetrică a respirației
da de antrenarea limbajului
a finalului de final
până la saturație

mă îngrozea
perfecțiunea un shot încă unul și ajungi unde
nu mai ai unde să te strecori
inutil să mai spun
despre ciudă
ciuda aceea troznește c-o lovitură de picior
diagrama orelor înșirate
sternul politicos
se cocoșează
se supune
se dezleagă
ca o valiză

focus
lumina sângerândă
ca o
arsură pe coapse
cufere
trepied
covor
martor
urma de cretă


trebuie să fie răcoare acolo
jos