Urăsc să îmi simt sufletul oval să nu am timp pentru mine,
să îmi pun mâinile în carnea oamenilor jazz,
să le înnod tristețile. Urăsc să îmi petrec nopțile până peste coate,
să tac prin fum să le cânt.

Urăsc să visez și nimeni să înțeleagă,
să rămân singur luni, marți, se întâmplă chiar și miercuri,
joi, vineri , sâmbătă și duminică respir.
Urăsc să fie aceeași zi în fiecare când trec prin parc să rămân mai mult decât o bancă,
uneori cât frunzele, bătrânul de lângă mine
își pune medalii în piept. Una câte una de demult.

Urăsc să am ca doi pumni în spate,
să nu mi se spună de ce zbor, urăsc tăcerea. Îmi intră între omoplați,
nimeni să o asculte, când am aripi înaltul mi se potrivește,
chiar dacă nu-l înțeleg.

Pe câinele meu îl cheamă câine,
pe bătrân,
l-am văzut mușcând dintr-o pâine.
Urăsc să nu știe nimeni,
să îmi dau sufletul
mereu înapoi.