Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez și gem,

Căci știu atât de bine că din acelasi lut
Și trupul meu și Calea Lactee s-au făcut,

Că din aceeasi piatră cândva au scăpărat
Luceafărul de ziuă și ochiul meu curat,

Și nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să țin pe creanga asta și universul tot…

Îl port pe creanga asta întinsă usurel,
Cum port lumina lunii în piatra de inel,

Și pare universul imens și uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de ușor,

Și-l simt pân’la durere și imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.