nu am idee cum aÈ™ putea continua versul
las caietul
desenez cu degetul pe mozaicul metroului
oameni
unghia mea imprimă dâre în lumină ai zice că traversele sunt începutul
unei scări enervant de simetrice către un coridor de întuneric

o femeie între două vârste cu un copil de mână se apleacă
și îmi pune în poală două hârtii de zece
altă dată
aș fi avut curaj să fac pariu că nu se pot câștiga bani din scris
și iată
deși nu scriu sunt răsplătit doar pentru că am acest aer
așezat turcește
lângă primul stâlp
cu morga mea de tristețe indefinită
îmbrăcat neglijent și fără să îmi pese că
nici măcar nu este curat pe jos

o rog frumos să primească jumătate înapoi
îi spun că este prima pe ziua de astăzi
prin urmare
are parte de o reducere
a generozității

mă privește nedumerită
ridică din umeri
pleacă

- n-a mers
îmi spun în gând
mă ridic rog un florar ambulant să îmi lase cu zece mii cea mai roșie garoafă
bat în geam și o ofer casieriței

urc scările două câte două
afară plouă
îmi deschei nasturii la piept și ud până la piele
mă bucur de seară
cerul eram convins că știe
azi
am văzut în cele din urmă o femeie zâmbind