Iarna plânge șuvoi de sus,
e seară.
Un răzleț mănunchi de picuri îndrăzneț,
doar în geamul meu bate.
Ei în rânduri mici ca soldăței,
cu mantii albe imbrăcați,
curg și cad...
de timp îmbrățișați.

Alunecă lumina cerului,
în plete fulguite
de aer suflat din norduri de gheață.
Spațiul rarefiat în sărutări de pleoape,
depune închis spre pământ
flori de suflete îngheațate.
Tu, iubire,
alergi în alb văzduh
tresărind în vânt de bucurii.
Eu aștern apoi chipul tău,
pe urmele lăsate de zăpadă
și buzele tale le închipui pași de fulg,
în iarna ce se întoarce.