m-am plecat pe genunchi
pentru-a culege cioburile
viselor mele

le adunam, unul câte unul
căuș cât mai aproape
de inimă

nădăjduind ca bătăile ei
să le readucă culoarea
în obraji

și zâmbetul, acel zâmbet
ca zbaterea de aripi a fluturilor
răsfățați

o lacrimă târzie
sărută tot ce-a vrut să fie
și încă doare...